Daca vei intreba pe cineva ce stie de Apata, cel mai probabil o sa iti spuna ca este satul „unde se bat aia”.

„Aia” fiind maghiarii si rromi. Si uneori romani, dar       mai rar.

Nu fusesem in Apata niciodata. Stiam ca este un sat mare, cu biserica fortificata, dar cam atat.

Cand intri in Apata te intampina casele inalte cu porti mari in spatele carora nu poti vedea nimic. Aliniate la strada, casele se insiruie una dupa cealalta urmand cuminti linia drumului. Sunt case frumoase, mari, case de gospodari. Majoritatea arata bine si ne fac sa ne spunem: „mai, ce frumoasa e Apata”.

Nu avem timp insa de batut satul, poate mai tarziu dupa ce se incheie controalele stomatologice.

Ajungem la cabinet si imediat plecam catre scoala sa luam primii copii. Scoala mare, spatioasa ne intampina cu elevi agatati pe la ferestre cu zambete largi.

– Doamna, faceti-ne si noua poza!

Nu conteaza ca nu vor vedea poza. Se inghesuie unii in altii la geamuri si rad. Fetele isi aranjeaza parul si baietii isi trec emotionati mana dupa gatul lor.

Holul de la intrarea scolii ma face sa ma opresc. Este injghebat un mic muzeu dedicat lui Apaczai Csere Janos, unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai filosofiei carteziene in Transilvania, adept al rationalismului cartezian si al sistemului lui Nicolaus Copernic. S-a nascut in Apata in 1625 si a invatat la Cluj, Alba Iulia, Franeker, Leiden și Utrecht. Ulterior a predat la colegiile din Alba Iulia si Cluj, fiind readus in tara de principele György Rákoczi al II-lea.

Pierduta in istoria fascinanta a lui Apaczai Csere Janos, cel care da si numele scolii, aproape am uitat de copii. Sunt curioasa cati dintre ei au citit legendele fotografiilor de aici. Sau pe cati i-a inspirat micul muzeu. Sper ca pe cat mai multi.

Primii pe care ii luam sunt ca intotdeauna cei mici. Galagiosi ca vrabiile, nu au rabdare sa stea in rand si se inghesuie in jurul nostru. Ii aliniem pana la urma si plecam catre cabinetul medical.

Incep deja clasicele intrebari din caravana.

– Doamna, ne scoate dintii?

Este poate cel mai des pusa intrebare si reflecta relatia dintre copii si cabinetul stomatologic. Majoritatea ajung acolo cand nu se mai poate face nimic pentru salvarea dintilor, cand cariile si infectiile paradontale au distrus tot ceea ce mai putea fi reparat.

Le explic ca va avea loc un control stomatologic. Din nou, ca de fiecare data trebuie sa detaliez pentru ca cei mai multi nu au calcat niciodata intr-un cabinet stomatologic.

– Eu am vazut la televizor doamna cum arata. Si acolo oamenii tipa de durere.

– Unde ai vazut?

– In filme doamna.

– Aveti televizor acasa?

– Da, doamna. Cu satelit.

La cabinet incep controalele, iar cei mici se imbrancesc si rad. Ca peste tot.

Incep aici insa sa se vada diferentele. Copiii maghiari in majoritatea lor au fost cel putin o data la dentist.

Copiii de rromi…aici este alta poveste.

Vorbesc cu o fetita mica, cu haine roz si draguta foc.

– Tu te speli pe dinti?

– Nu

– De ce nu te speli?

– Pentru ca nu avem pasta de dinti.

– Dar periuta de dinti ai acasa?

– Periuta de dinti ai?

– Da

– Si nimeni nu se spala pe dinti la tine acasa?

– Ba da, fratii mei. Avem pasta separat ca nu putem sa ne spalam toti ca avem boala toti.

– Ce boala aveti?

– Suntem betegi…

Nu insist, pentru ca nu stie sa imi spuna de ce sunt bolnavi. Ma inchin numai ca avem kituri de unica folosinta pentru controlul fiecarui copil.

Discut apoi cu mai multi copii, toti cu povesti despre frati si parinti plecati in strainatate. Visul lor este sa plece si ei dincolo, desi nu stiu mare lucru despre ce fac fratii si parintii lor acolo. Stiu doar ca atunci cand vin au o vreme haine, dulciuri si isi pot cumpara de mancare ceva mai consistent.

Intre timp una dintre doamnele doctor iese sa faca o pauza. Este extenuant sa vezi copil dupa copil, incontinuu.

– Am profesat si eu aici la Apata. Le cunosc numele de familie pe de rost (n.r. romani si etnia rroma): Morar, Morariu. Este la fel ca atunci, fac copii in nestire si ii cresc cu te miri ce. Merg la cules de fructe, de ciuperci, cu asta traiesc ei.

Imi relateaza povesti cutremuratoare de dupa revolutie, cu oameni care „comandau” cate un copil, iar mama era platita cu un televizor color. Toata familia era fericita, iar bebelusul lua calea adoptiilor clandestine.

– Acum traiesc din alocatiilor copiilor. Dar e bine macar ca ii trimit la scoala, ca altfel nu ar lua banii astia.

Revin la discutiile cu copiii. Care mai de care vor sa se faca medici, invatatori, politist. Ii intreb cum o sa zambeasca daca au dintii stricati. Se fastacesc si imi dau seama ca asta este o problema mare pentru ei. Sunt constienti ca trebuie sa aiba o dantura frumoasa si sanatoasa ca sa poate „face impresie”. Dar nu au posibilitatea…

La un moment dat, o doamna doctor ne cheama in cabinetul medical.

Vedem o fetita plapanda draguta cu gura larg deshisa.

– Ia uitati-va ce are aici.

Recunosc ca nu am mai vazut niciodata doua randuri de dinti in gura unui om. Dintii de lapte nu ii cazusera si cei permanenti au iesit peste ei.

– Nu te doare?

– Nu

– Nici cand mananci?

– Ma doare numai unde am carii.

Realizam ca este unul dintre cazurile care trebuie neaparat sa intre pe lista scurta a celor care vor beneficia de interventiile gratuite de urgenta.

La Apata diferentele sunt evidente intre copiii care provin din familii normale si cei care provin din familii sarace. Majoritatea rromi, copiii saraci nu au periuta si pasta acasa, iar daca au le folosesc din cand in cand pentru ca nu au modele in familie.

Le ascult visele si dorintele si sunt la fel cu cele ale oricarui copil. Vor sa se joace, sa calatoreasca, sa stie multe lucruri, sa devina cineva. Si stiu ca ajutorul nostru poate schimba ceva in viata lor: le poate reda increderea in sine, este o modalitate sa scape de etichetele de „saraci” si „nespalati” care le sunt puse atunci cand le vede cineva dantura grav afectata.

Plecam cu speranta ca vom reveni cat de curand si ii vom ajuta pe cat mai multi sa aiba un zambet frumos.

 

 

 

Plecam catre Maierus intr-o dimineata friguroasa. Una din zilele acelea cand nu te-ai da jos din pat, daramite sa pleci in caravana. Pe Valea Bogatii sirurile de copaci se scurg in acelasi ritm pe geamurile cu dare de praf ale masinii.

Cate una din voluntare mai chicoteste in spate, insa amuteste si ea repede. Ajungem repede la Maierus, nu e departe de Brasov. Numai ce treci de Feldioara, vine apoi Rotbav si apoi se face la dreapta drumu catre Maierus. La intrarea in sat sta mandru scris si numele german, Nussbach. Cu care Maierus nu are decat o legatura vaga, prin denumirea tradusa in maghiara a satului.

Este frig si simt cum tremura carnea pe mine sub jacheta subtire. Invatatura de minte.

Mergem la cabinet, asteptam medicii voluntari si apoi plecam catre scoala sa aducem primele clase de copii.

Scoala se afla in curtea scolii in umbra vechii biserici fortificate.

– Cand a fost construita?

– Da’ de unde sa stiu eu doamna… zice un baietel pistruiat, probabil de prin clasa a IV-a. A fost a sasilor.

Cand intri in scoala te intampina un hol lung si intunecat. Larg, dar care parca te apasa.

Clasele sunt mici, cu bancile vechi si se simte un iz de neputinta.

Ii adunam pe cei mici de clasa pregatitoare si de clasa I. Sunt putini, nu au primit toti acordul de la parinti pentru controlul stomatologic. In fiecare localitate ma intreb de ce…

Iau de mana un baietel zvapaiat, cu gura pana la urechi, mucalit si simpatic foc.

Imi povesteste despre scoala si despre batai.

– Va bateti la scoala?

– Nu noi, aia mai mari. S-au batut trei fete dintr-a opta rau de tot saptamana trecuta aici.

– Si ce s-a intamplat?

– Au venit cu parintii la scoala si le-a scazut nota la purtare. Si gata.

Mai avem putin de mers si ajungem la cabinet. In stanga este o salvare parcata. In ea sunt soferul si asistenta. Se uita cumplit de urat la copii, atat de urat incat am simtit undeva in suflet ca ma doare. Se uita cu ura la ei pentru ca sunt rromi. Dar ei nu simt, nu vad asta, continua sa fie galagiosi ca un card de rate la balta.

In fata cabinetului, joaca toti tontoriul de frig. Sala de asteptare este mica si este arhiplina cu oameni veniti la consultatii.

Ma retrag cu o parte din ei in primarie, sa ne incalzim si sa aflu cate ceva de la ei.

– Va spalati pe dinti?

– Da, doamna, de trei ori pe zi.

– Pai de ce de trei ori?

– Ca asa trebe..

– Si tu la scoala te speli la pranz?

Incepe sa rada si da din mana. A incercat si el. Aflu de fapt ca mai toti se spala cand isi aduc aminte. Iar seara cei mai multi nu pun mana pe periuta. In schimb se jura ca se spala in fiecare dimineata.

Spun bancuri. Cu tigani. Multe fara perdea, incearca sa vada cat de mult ¨duce¨ doamna.

– Bula il intreaba pe taica-sau: tata cum arata un tren?

– E mare, negru si scoate fum.

Se duce Bula la scoala si in drum intalneste un tigan inalt care fuma. Si, hop, ii sare in spate.

– Da-te ma jos de pe mine!

– Nu pot domnule ca am bilet!

Rad si se inghiontesc care mai de care si imi spun bancuri unul dupa celalalt. Incerc sa aflu mai multe despre ei, dar prefera sa se distreze si sa fie veseli.

Plecam iar la scoala dupa cei mari. Ajungem cand este pauza. Un iures de copii cu cornuri si lapte in mana navaleste peste noi, in strigatele stridente ale profesoarelor.

Suntem ceva nou si toti se uita la noi.

Apuc sa stau putin de vorba cu cativa copii din clasa a VII-a.

– Cum stati cu spalatul pe dinti?

Rad.

– Asa si asa.

– Aveti carii?

–  Daaa, toti avem.

– Si nu mergeti la dentist?

– Cum sa mergem doamna la dentist ca nu avem bani. E scump dentistul.

– Si ce faceti cand va doare tare o masea?

– Luam medicamente: Algocalmin, Antinevralgic, Nurofen, Aulin. Pana ne trece durerea.

O intreaga litanie de medicamente impotriva durerii.

Ni se alatura alta serie de copii. Raspunsurile sunt aproape aceleasi, trase la indigo.

Plec cu ei catre cabinet si in drum se alipeste un baiat mic cu o caciula mare.

– E din pregatitoare! striga o doamna din usa scolii.

Il urmaresc cu coada ochiului. Se tine deoparte de ceilalti copii, nu zice nimic, are gura inclestata.

In fata cabinetului il chem si il intreb cum il cheama. Vorbeste atat de incet incat nu ii retin numele.

Il inconjoara toti copii si el se retrage cu spatele la zid, ca un animal incoltit. Ochii i se misca spasmodic in stanga si dreapta sa vada de unde vine pericolul. Ii dau pe toti in spate si ii rog sa ii faca loc.

– Aveti grija doamna ca asta scuipa!

– De ce scuipa?

– Scuipa si se bate.

– Asa, tam-nesam?

– Daca se ia cineva de el…

 

Nu scot prea multe de la el. Intra in cabinet si iese apoi strecurandu-se pa langa zid. Ii dau o periuta noua si il intreb daca are ceva pe acasa.

– Nu

– Si mama nu are nici ea?

– Nu

– Si ai avut vreodata periuta?

– Nu.

Intre timp o fata implinita spune ceva urat de mama lui. I se vede tristetea in ochi. Simti ca botul asta de om a trecut prin lucruri la care noi nici nu vrem sa ne gandim…

Ultima sleahta de copii pleaca alergand de la cabinet. Nu inainte sa ne intrebe cand mai venim….